Când prea multă grijă, e totuși prea mult

O altă întrebare de pe o pagină de întrebări adresate psihologilor, m-a pus pe gânduri. Este despre părinții care caută cu foarte mare atenție, calitatea cadrelor didactice din grădinițe și școli, pentru a avea grijă de stimă de sine a copilului. Este excelent, până la un punct.
Care punct?
Acela când începi să vadă abuz peste tot. Când nimic nu li se pare suficient.

Când vezi abuz peste tot și ți-e frică permanent pentru starea de bine a copilului tău, este deja vorba despre altceva.
Înseamnă că sistemul părintelui  de protecție este în alertă. De cele mai multe ori, această frică nu vine din prezent, ci din:  propriile experiențe de nesiguranță, situații în care nu a fost protejat sau auzit, povești alarmante auzite constant, presiunea uriașă de a fi „părintele perfect”.
Creierul ajunge să funcționeze pe ideea: „Dacă nu văd TOT, ceva rău se va întâmpla.”
Problema este că, atunci când frica conduce, disconfortul copilului ajunge să fie confundat cu abuzul, emoțiile normale (plâns, frustrare, supărare) par semne de traumă,
părintele trăiește într-o tensiune continuă.

Copiii nu au nevoie de un mediu perfect. Au nevoie de un părinte care poate repara. Un copil poate trece prin frustrări, adaptări, separări și totuși să fie bine, dacă are  un adult care îl ascultă,care îi validează emoțiile,
care rămâne prezent, chiar când nu e sigur pe el.

Dacă regăsești  această frică la tine nu încerca să o ignori, nu te judeca, întreabă-te cu blândețe:
„Ce din istoria mea se activează acum?”
Uneori, lucrul nu este despre a schimba mediul copilului,ci despre a liniști sistemul de alarmă al adultului.
Și asta se poate învăța. În terapie.