Era o întrebare pusă de un părinte, într-un grup de psihologi:
„Dacă copilul meu e cu CES și eu nu spun învățătoarei, oare ce se va întâmpla?”
Am simțit instant emoțiile părintelui: rușine și vinovăție.
Rușinea părintelui
Un copil cu CES devine „copilul problemă”, iar pentru părinți asta poate lovi în propria identitate. Se activează ceea ce psihologia numește schema de eșec – tipare emoționale vechi, formate în copilărie, care se reactivează în momente de vulnerabilitate.
Când părintele a fost, la rândul său, invalidat emoțional, emoțiile sale se intensifică și devin greu de tolerat. Aceasta schemă de eșec duce la ideea:
„Dacă nu sunt suficient de bun, voi fi respins.”
Vinovăția: copilul ca oglindă
Astfel, vinovăția se instalează: copilul devine „oglinda” eșecurilor părintelui, iar rușinea este sentimentul că părintele însuși este insuficient de bun.
Negarea ca mecanism de protecție
Pe urmă apare negarea, ca mecanism de protecție: părintele poate să minimizeze dificultățile copilului, ca să nu treacă prin emoțiile prea intense. Dar astfel copilul poate rămâne fără sprijinul real de care are nevoie.
Ce trebuie să știm
Este important de înțeles: copilul nu este oglinda valorii părintelui. Dificultățile lui nu reflectă lipsa de competență a părintelui. Rușinea și vinovăția apar pentru că miza emoțională este foarte mare – părintele își dorește tot ce este mai bun pentru copil, iar responsabilitatea poate fi copleșitoare.
Gândește-te pentru o clipă: cum te simți când aceste emoții apar? Observă-le fără judecată. Uneori, simpla conștientizare este primul pas spre claritate și sprijin pentru tine și copilul tău.
Lasă un răspuns